(Cu al treilea Lord Russell la Crâşma lui Ilie)

Avertisment: Aceasta este o ficţiune. Doar întâmplător s-ar putea să nu existe asemănări cu realitatea.

– Mamăăă. Cât de mare-i cerul?

– Păi, vezi şi tu. E de colea până colea.

– Da după colea ce-i?

– Lasă-mă că am treabă. Urcă-te pe Chetrosu şi vezi. Da, mai bine, du-te de du apă la vite. După ce termini, şterge-ţi mucii şi trage o fugă devale la birtu lui Ilie ş-adă-l pe tac-tu acasă  că se-ntunecă şi-l cătăm iar prin şanţuri. Că de cân’ primeşte pensia de la semeteu acolo-şi face veacu. Cu Luţă poştaşu, Liţă frizeru şi alţii de teapa lor. Beu, fumează şi grăiesc tăt felul de filozofarfastâcuri. Ptiu drace că-mi încurcaşi limba. Dacă scapi fără vr-o scatoalcă, poate-ţi spune unul din ei. Ai plecat?

……………………………………….

Fum de să-l tai cu cuţitul. Miros greu de băutură „bună” şi ţigări de contrabandă.

– Tatăăă. Cât de mare-i cerul?

– Hă hă hă. Ce-i Nică? Te-o trimis mă-ta să-l iei pe tat-tu acasă.

– Lasă-l Liţă. Da bine că-mi amintii. Când deschizi, mâine dimineaţă, frizeria? Că uite. Şi eu şi Nică suntem buhoşi de s-ar spăria şi huhurezu ce şade în scorbura lui Spoială din Fundoaia. Ce mă-ntrebaşi Nică?

– Cât de mare-i cerul tată?

– Păi,… cum să-ţi zic eu… Aaa… bună seara dom’ doctor!

– Bună seara Gheorghe! Bună seara oameni buni! Da despre ce discutaţi?

– Iaca, ăsta micu al meu mă întreba cât de mare-i cerul.

– Ei Nică. Nică te cheamă, nu-i aşa? Cerul nu e mare. Cerul, universul e infint, e necuprins. Ai înţeles?

– Ăăă. Da infinitul cât îi de mare?

– Mă bucur pentru tine Nică. Pui înterbări la care alţii, mult mai mari ca tine, nici nu s-au ostenit să se gândească. Ai să mergi la şcoli înalte şi ai să înveţi despre Lordul Bertrand Russell căruia mama îi spunea Arthur, iar tata William. A fost unul dintre cei mai mari filosofi, matematicieni, logicieni şi critici sociali din Regatul Unit al Marii Britanii. A luat în 1950 Premiul Nobel pentru Literatură. A avut o influenţă considerabilă asupra matematicii, în special asupra teoriei mulţimilor. A jonglat cu conceptul de infinit.

– Da matale de unde le ştii pe toate astea dom’ doctor?

– Păi citesc şi eu, ca tot omul, Gazeta SF. Ba merg şi la Clubul de Iniţiativă Literară. Am şi o colecţie a revistei Helion.

– Săru-mâna părinte!

– Domnul cu voi, fiii mei! Domnul fie cu voi!

– Da cu ce treabă pe-aici părinte? Că matale intri la fel de des aici, la Ilie, precum intrăm şi noi în Casa Domnului.

– Nu vorbi cu păcat Gheorghe. Iaca, coana preuteasă o plecat cu soru-sa la Locurile Sfinte, şi mi s-o urât singur acasă. Ce mi-am zis. Ia să văd ce mai fac oile Domnului pe care le păstoresc.

– Ei părinte. Chiar oi. Poate berbeci că nu văd vre-o muiere pri preajmă.

– Cum spui tu Gheorghe. Cum spui tu. Bună seara domnu doctor. Bună seara. Lume bună aici la Ilie în seara asta. Dar despre ce vorbeaţi?

– Despre infinit părinte. Despre necuprins. Şi despre Bertrand Russell.

– Ei domnule doctor. Necuprinse sunt doar căile Domnului. Doar El e cel făr’ de-nceput. Cât despre Lordul Russel, pot să spun că nu e prea drag inimii mele. Să vă spun două citate din lucrarea sa Impactul ştiinţei în societate. Le ştiu pentru că le-am folosit în teza mea de doctorat. Pentru cinismul pe care-l degajă.

“În mod gradat, prin reproducere selectivă, diferenţele congenitale dintre conducători şi conduşi vor creşte până când vor deveni specii aproape diferite. O revoltă a plebei ar deveni la fel de negândită ca şi o insurecţie organizată a oilor împotriva practicii de a mânca carne de oaie.”

“Până acum războiul n-a avut un efect prea mare asupra creşterii populaţiei, care a continuat pe parcursul a două războaie mondiale. Poate că războiul bacteriologic ar fi mai eficient. Dacă la fiecare generaţie s-ar răspândi în lume o ciumă neagră, supravieţuitorii ar putea să procreeze liber fără ca, totuşi, să populeze prea mult planeta. Poate că această stare de lucruri este neplăcută, dar ce dacă? Persoanele cu adevărat nobile sunt indiferente la fericire, în special a celorlalţi.”

– Şi a făcut şi puşcărie în timpul războiului.

– Dragii moşului, preacuvioase părinte, urâte vorbe. Da despre infinit am auzit de la moşul meu care o mers la şcoala chezaro-crăiască a bunului nostru împărat.

– Taci moş Matus! Te-ai îmbătat. Te bagi în vorbă ca musca în… Doamne iartă-mă.

– Ascultaţi la mine, dragii mei. Despre infinit grăit-a şi bădica Traian, nu cel ce a-ncălecat, ci cel ce a descălecat pe pământurile moşilor moşilor noştri. Îi zicea infinitas pre limba de la el de acasă. Limbă pe care o pricepeau şi ai noştri din vremurile de odinioară. Nemărginit i-am spune noi azi. Mai mare de cât orice lucru la care ne-am putea gândi. Ba chiar la care nu ne-am putea gândi.

– Şi eu am citit despre Rusul ăsta într-o revista a unuia Mironov, venită pe adresa şcolii.

– Russell, Luţă.

– Cum spui matale dom’ doctor. Ăsta a scris şi despre mine.

– Taci Luţă, c-o iei pe urmele lui moş Matus.

– Nu. Ascultaţi-mă. Mi-o plăcut aşa de tare c-am învaţat-o pe dinafară. Cică într-un sat, cum ar fi adică la noi, poştaşul, adică eu, duce corespondenţa numai celor care nu pot să vină la oficiul poştal s-o ridice singuri. Poate poştaşul, adică tot eu, să-şi ridice singur scrisorile? Îi zice „paradoxul poştaşului”. Zii matale nea Gheorghe cum vine asta.

– Păi… Dacă poţi ăăă… nu poţi şi dacă nu poţi… La naiba! Iartă preacuvioase. Nu ştiu să zic. Şi ‘tui mama lui lu ăla care zice că ştie.

– Hă hă hă! Şi despre mine a scris Rusul ăsta.

– Russell, Liţă. Bertrand Russell.

– Da dom’ doctor. Aşa îi. Da să vezi potriveala dracului. Iartă şi izbăveşte părinte.

– Dom’ Ilie. Nu ne mai turna în halbe Adio mamă, că şi Liţă o luat-o pe ulei. Dă-ne mai bine nişte samahoancă de sfeclă. De aia cinstită de-a matale. De aia de-o ţii sub tejghea.

– Taci Gheorghe că ne aude fiscul.

– Ficsul nu-i aici. Suntem numai noi. Ce nu vezi?… Ş-apoi, ştim cu toţii că dom’ agent, înainte de-a se duce la post, trece pe la matale. Rade iute o dublă de samahoancă să-i meargă bine toată ziua… Şi cum spuneai Liţă?

– Păi să vezi potriveală. M-am dus la fie-mea cea mare. Leana bre. Învaţă la Bucureşti ştiinţa politichiei. Stă la vară-mea. Aia de-i măritată cu unu de-o luptat la rivoluţie. Oameni cu stare, de.  Să-i duc un sac de barabule. Şi-o tăiat nevastă-mea şi-un curcan.

Copchila era acasă. Naviga pe internat.

– Internet, Liţă.

– Matale ştii mai bine dom’ doctor. Că şi eu am avut un văr de-al doilea care naviga. Da aista pe Dunăre. Cum dă cu ochii de mine, Leana îmi spune. Ce bine că ai venit papa.

– Că la Bucureşti eu nu mai sunt tac-su. Sunt papa. Probabil pentru că-i duc de-ale gurii.

– Seara bună gospodari! Seara bună nea Gheorghe! Am venit pe înnoptat, aşa cum am vorbit alaltăieri. Bănuiam că te găsesc aici. Stau la matale noaptea asta. Mâine, dis de dimineaţă, mergem să măsurăm sfoara de pădure ce-o ai pe Chetrosul. Salut doctore. Felicitări. Ţi-a ieşit cel de-al patru-lea roman. În fandom se vorbrşte că eşti primul candidat la Marele premiu „In Memoriam Mircea Nanu-Muntean”. Am întârziat puţin, că tocmai am dat drumu  la număru 199 a Gazetei SF. Luna viitoare o facem lată. Jubileul de 200 de numere. Mai ţii minte cum am pornit? Chestia aia cu hegemonia. A fost o mişcare magistrală de marketing. Cel puţin aşa au perceput-o unii la vremea aceea. Noroc nea Ilie. Şi mie, te rog, o halbă cu de aia de dedesubt, ştii matale. Dar v-am oprit din vorbă.

– Salut Sagy. Mulţumesc pentru felicitări. Stăteam şi noi la taclale. A venit Nică şi ne-a stârnit la discuţii despre infinit. Tocmai le povesteam despre Bertrand Russell.  Luţă şi Liţă s-au băgat şi ei în vorbă. Liţă tocmai ne spunea de fiica lui cea mare. Studiază la Bucureşti Ştiinţe Politice.

– Aaa. O ştiu de la Academia de Vară Atlantykron. Frumoasă fată. Şi deşteaptă. Tot acolo am cunoscut-o şi pe coana preoteasă, când era încă fată. Respectele mele părinte!

– Doamne ajută domnule Sagy. Da pe la Liţă  la frizerie nu treci. Că dacă ai fi îmbrăcat în negru, ar sări babele să-ţi pupe mâna.

– Iertare părinte şi domnule Liţă. N-am ce face. Iar sunt la modă barba şi pletele. V-am întrerupt destul. Domnule Liţă, continuaţi-vă, vă rog, relatarea.

– Cum vă spuneam, îmi povesteşte fii-mea că a citit pe internet – am zis bine dom’ doctor? – de lordul ăsta, tot dom’ doctor ştie cum îi zice. Mi-o adus aminte de moşu Vasile, fratele lui taică-miu, Dumnezeu să-i odihnească pe-amândoi. Uncheşu Vasile o murit în 70 când am plecat eu în armată. Era de-un leat cu lordul ista pe care-l pomeniră-ţi dumneavoastră. Dacă mai apucau trei ani băteau suta. Cică ăsta, inglezu nu moş Vasile, a mai facut un para… de ăla ca a lui Luţă. A bărbierului îi zice.

– Paradox, Liţă.

– Mulţumesc dom’ doctor.

– Mi-o plăcut aşa de mult, că de, cu meseria asta îmi câştig pâinea. Nu mi-ar mai fi plăcut! Lam învăţat şi eu pe dea rostu ca şi Luţă. Cică, dacă într-un sat, cum ar fi al nostru, există un singur bărbier, eu carevasăzică, bărbierul, adicătelea eu Liţă, rade pe toţi cei ce nu se rad singuri. Buun. Eu ce fac? Mă rad singur ori nu? Dom’ Sagy, Sfinţia voastră, dom’ doctor, cum vine asta, că pe mine de atunci mă doare capul.

– Îmi dai voie Liţă?

– Spune-ţi dom’ Sagy, că poate-mi trece capul.

– Domnule Liţă, paradoxul este un enunţ contradictoriu şi în acelaşi timp demonstrabil, o ciudăţenie. Ceva care, în acelaşi timp, se poate şi nu se poate. Paradoxul emis de Bertrand Russell este cunoscut ca „paradoxul mulţimii tuturor mulţimilor”.

– Aoleu dom’ Sagy. Opreştete te rog. Dom’ Ilie, mai ad-o halbă.

– Ei, domnilor, mi-a părut bine că v-am găsit sănătoşi.

– Pleci dom’ Sagy?

– La revedere oameni buni! Domnu Gheorghe, Nică, hai să mergem. Mâine ne sculăm cu noaptea în cap. Salut doctore. Să ne vedem cu bine Sfinţia voastră.

……………………………………………………..

Sa lăsat noaptea. De pe crestele munţilor, aerul tare, răcoros, curge în valuri. Satul se pregătşte de culcare. Undeva, în depărtare, pe fundalul cerului înstelat, se vede firul argintiu al primului lift spaţial din lume. Într-un deceniu avea să fie funcţional.

– Domnu Sagyyy, cât de mare-i cerul?

– Cum să-ţi explic eu ţie Nică. Vezi tu…

Mircea Nanu-Muntean s-a născut la 13 decembrie 1948 în Bosanci, județul Suceava.

Fondator al cenaclului Cosmos din Suceava, în anii 80, redactor de radio și tv, realizator al emisiunii La frontierele cunoașterii (la postul STV), pentru care, în 1998, a primit Premiul Marian Mihai, pentru productiile TV de profil, Convenţia Naţională În Memoriam Dan Merisc în 1998.

A publicat articole în Gazeta SF, Metamorfoze etc.

Este membru fondator ARCASF (Asociația Română a Cluburilor și Autorilor de Science Fiction), Societatea Ştiinţifică Cygnus – Centru UNESCO, Clubul SF Cygnus-Quasar (coordonator, membru fondator),Clubul de Iniţiativă Literară (membru fondator).

Blog personal: http://nmmircea.wordpress.com