În memoria lui Pablo Amaringo
În ziua aceea întreaga planetă aştepta cu respiraţia întretăiată o dezlegare. Semne îngrijorătoare păreau să prevestească de ani buni ceva ieşit din comun. Dar nimeni nu şi-a închipuit că totul se va produce atât de repede şi cu o asemenea forţă.
Pretutindeni se simţea o încordare, în aer, în apă şi în pământ. Fenomene nefireşti erau înregistrate pe toate meridianele, puteri htoniene, eliberate din abisuri, asaltau lumea asemenea unor monştri ieşiţi dintr-un bestiar. Teribilul Loki îşi agita lanţurile.
Într-o singură zi avură loc cutremure în zeci de regiuni, în New York şi Beijing, Melbourne şi Buenos Aires. Tornade la Berlin şi Bucureşti, inundaţii în Mexico City şi Cape Town. Ningea în Egipt, Tailanda şi Brazilia, în timp ce în Norvegia şi Alaska se înregistrau arşiţe. Forţele naturii se declanşau cu o furie devastatoare. Mulţi credeau că sunt martorii furtunii de la sfârşitul lumii.
În acel moment de grea încercare, undeva, pe un ţărm stâncos din Peru, se adunase un grup de oameni pregătiţi să săvârşească un ritual important. Valurile oceanului clocoteau în spume, izbindu-se cu înverşunare de malul abrupt. Nori de plumb preschimbară lumina zilei într-un crepuscul ameninţător. Se stârnise un vânt aprig. Urletele sale demenţiale răsunau printre ruinele străvechiului templu incaş.
Acei inşi tăcuţi şi solemni păreau impasibili faţă de tot ce se petrecea în jurul lor. Reţinuţi în mişcări, ştiau însă bine ce au de făcut. Numele hispanizate nu revelau aproape nimic din identitatea lor. Ea se regăsea mai degrabă în trăsăturile aspre, în tenul închis, de culoarea cafelei, care păstra memoria ereditară a multelor generaţii ce înfruntaseră cu tărie vicisitudinile timpurilor şi astfel supravieţuiseră. Erau descendenţii unui neam mândru, ai poporului soarelui. De la epoca zborurilor siderale ale puternicului zeu Viracocha, trecând prin revolta ultimului împărat Tupac Amaru şi până aproape de zilele noastre, incaşii îşi păstrau cultura intactă, într-o continuitate perfectă.
Din grup se distingea o persoană anume. Datorită talentelor sale excepţionale fusese ales de sfatul bătrânilor, întrunit în grabă cu câteva ore în urmă, pentru a se lansa într-o misiune din care putea să nu se mai întoarcă. Era cel mai bun dintre cei mai buni.
Îl chema Pablo şi îşi căpătase faima în urma călătoriilor vizionare pe care le-a întreprins cu ajutorul plantei mitice yage, supranumite de indieni „liana morţilor”, sau „liana lumilor paralele”. Se aventurase mai departe decât oricare altul. Petrecuse vieţi întregi în oraşe străine, populate de oameni asemănători nouă care îşi duc zilele în neştire, preocupaţi de griji mărunte. Participase la conflicte declanşate de forţe bizare, a căror miză îi rămânea neştiută. Luptase în rebeliuni şi în războaie conduse de facţiuni din umbră. Văzuse cum civilizaţii întregi se prăbuşesc pentru a renaşte apoi din cenuşă.
Străbătuse teritorii sălbatice pe unde nu mai păşise nimeni. Clipe nesfârşite rămase pe pajişti înverzite, întins în iarbă şi inspirând aroma unor flori necunoscute. Peisaje fantastice se imprimaseră pentru totdeauna pe retina ochiului său interior. Traversase canioane şi văi, condus doar de lumina palidă a lunii. Ajunsese până în locul unde soarele se cufundă în mare. Plonjase în străfundurile oceanelor şi zburase în înaltul cerului. Călătorise spre tărâmuri situate la limita raţiunii. Visase vise nesfârşite pentru a reveni din nou şi din nou la realitate, trezindu-se în final cu un zâmbet întipărit pe chip.
Povestea sa a început atunci când, în fragedă copilărie, fusese muşcat de un şarpe veninos. Îl salvase un şaman bătrân, cu ajutorul unor ierburi culese în paradisul din jungla amazoniană. Forţele naturii îl readuseră la viaţă. La scurt timp după ce îşi revenise, Pablo descoperi că posedă un dar preţios. Şi în numai câţiva ani faima sa se răspândi prin împrejurimi şi deveni ceea ce indienii numesc un ayahuasquero, un cunoscător, un om care şi-a aflat destinul.
Ritualul pe care urma să-l parcurgă se păstrase în secret absolut, transmis de mii de ani doar unei mâini de iniţiaţi. Existau legende pierdute în negura timpului despre ceilalţi aleşi care-l înfăptuiseră înaintea sa, în momente de cumpănă pentru poporul incaş. La fel de misterioasă era şi reţeta licorii vrăjite pe care urma să o soarbă. Cea mai mică neglijenţă la prepararea ei i-ar fi fost fatală lui Pablo. Concentrarea extremă a substanţei însemna că va avea de suportat adevărate momente de agonie. Nimeni nu îndrăznise încă să plonjeze atât de adânc şi nu exista nici o siguranţă că vor reuşi ceea ce intenţionau să facă. Ştiau cu toţii că existau multe şanse ca Pablo să nu se mai întoarcă niciodată la realitate.
Era timpul să înceapă.
Îi legară strâns mâinile şi picioarele cu o funie şi îl întinseră în iarbă. Apoi îi dădură să soarbă dintr-un vas de lut un lichid vâscos. Avea un gust insuportabil de amar care-i arse gâtlejul. Îşi lăsă capul pe spate.
Un timp nu se întâmplă nimic. Privi cerul în furtună. Văzu cum norii îşi schimbă formele, mânaţi de vântul tot mai puternic.
Apoi se simţi inundat de o vagă fierbinţeală. Treptat aceasta crescu şi curând simţi cum îi arde tot corpul. Începu să transpire. Acum culorile lumii i se păreau mai clare. Vedea totul cu o luciditate stranie. Pete de culoare se suprapuneau peste imaginea cenuşie a cerului. După care percepţia realităţii i se distorsionă, devenind un amestec de nuanţe diforme. Simţi o primă convulsie puternică. Pleoapele îi deveniră grele şi la foarte scurt timp le lăsă să cadă.
În faţa sa se desluşea un amalgam de structuri geometrice. Se afla în mijlocul unui vârtej care îl purta în acelaşi timp în toate direcţiile şi spre nicăieri. Îşi pierdu cunoştinţa.
Când se trezi, constată că zace în albia unui lac secat. Se ridică şi văzu lângă el un craniu de animal. Deasupra văzu bolta unui cer de vară cu un soare la zenit. În spatele său se desfăşura pe cât putea cuprinde cu privirea un deşert fără sfârşit, iar în faţă întrezări liziera unei păduri. Norii păreau că se deplasează cu încetinitorul. Umbrele lor lunecau peste solul arid, la frontiera unei lumi străine.
Porni nesigur spre fâşia de arbori. Avea impresia că se afla la fundul unei mări fantomatice. Paşii săi stârneau nori de praf, un strat gros de pulbere albă depusă acolo de cine ştie când.
Se bucura întotdeauna de existenţa unor asemenea teritorii pustii în care omul mai putea să rămână singur cu el însuşi. Tot ce aducea în acel tărâm erau doar fragmente ale propriului eu, tensiunea memoriei pe care nimeni nu reuşea să o stăpânească pe deplin. Simţea cu acuitate acea tăcere de nepătruns din sufletul său, iraţională şi indeterminată, pe care o înfrunta permanent în periplul vieţii sale, oriunde s-ar fi aflat.
Ajuns la marginea pădurii, observă o cărare bătătorită ce ducea în inima ei. O luă pe potecă, însoţit de zumzetul familiar al insectelor. Auzea foşnetul crengilor legănate de o adiere uşoară. Arborii îi păreau nişte spirite ale naturii ce păstrau o înţelepciune profundă. Era o pădure de basm învăluită de căldură şi lumină.
Într-un desiş zări o căprioară. Graţiosul animal nu-i acorda nici o atenţie. Continua să rumege în linişte, cuprins parcă de o reverie. Simţindu-se privită făcu câteva salturi sprintene şi dispăru printre copaci.
Înainta tot mai mult în adâncul regatului vegetal. Deodată se opri înmărmurit. La o anumită distanţă de el, în mijlocul potecii, văzu o ursoaică uriaşă jucându-se cu cei doi pui ai ei.
Încă nu fusese observat. Nu ştia cum ar fi reacţionat creatura la vederea unui intrus. Se gândi că ar fi făcut mai bine să o evite şi îşi părăsi traseul, intenţionând să înconjoare ursoaica de la distanţă. Păşea cu atenţie prin arboret, încercând să nu facă nici un zgomot.
Auzi o larmă. Venea din direcţia opusă potecii. Mânat de curiozitate, se îndreptă spre sursa vacarmului.
Ceva era în neregulă. I se părea că uitase ceva important.
Patru lupi fioroşi atacau un bătrân. Acesta căzuse la pământ şi încerca să se apere cu disperare. Pablo se gândi că nu putea să asiste pasiv la scenă. Rupse o ramură groasă şi se năpusti cu strigăte asupra lupilor. Câteva lovituri fură de ajuns ca lupii să o ia la fugă, schelălăind.
Se grăbi să-l ajute pe bătrân să se ridice. Avea o barbă lungă şi purta nişte straie vechi de in. Acum arăta surprinzător de relaxat şi bine dispus faţă de starea în care se aflase doar cu o clipă în urmă.
Bătrânul îşi drese glasul şi prinse a vorbi:
– M-ai salvat! Frumos din partea ta, băiete!
Avea o voce foarte răguşită şi din când în când o tuse puternică îi sugruma gâtlejul.
– Dar cum… Ce faci aici?, întrebă Pablo.
Îşi mai simţea mintea neclară, cufundată într-un fel de ceaţă.
– Pădurea e casa mea. Aici locuiesc de când mă ştiu, îi răspunse misterioasa călăuză, schiţând un zâmbet. Faptele mărinimoase trebuie răsplătite. Drept mulţumire, ce ai zice dacă te-aş pofti în umila mea locuinţă?
Pablo simţea cum în sufletul său se dădea o luptă. O parte din el îi amintea că trebuie să meargă mai departe, iar alta îi spunea că nu avea de fapt nici un rost să se grăbească şi că ar fi făcut bine să rămână unde se afla.
– Ei, ce zici?, insistă bătrânul
Până la urmă consimţi. În definitiv, nu exista nimic în lume care să merite cu adevărat vreun efort, în afară poate de bucuria simplă de a trăi.
– Da, sigur, zise Pablo.
Cât timp îşi făceau loc prin tufişurile dese nu schimbară aproape nici o vorbă.
– Mai e mult?, întrebă Pablo cuprins de nerăbdare.
– Nu, aproape că am ajuns. Iată!, exclamă însoţitorul într-un sfârşit.
Se aflau lângă un fel de cabană.
– Fii binevenit în modestul meu sălaş. Simte-te ca acasă.
Casa avea un interior simplu, dar bine ordonat. Străinul îl ospătă generos punându-i în faţă pâine, brânză şi vin. Bucatele se dovediră a fi foarte săţioase. Într-un târziu, când terminară masa, bătrânul îi zise:
– Poţi să rămâi aici oricât pofteşti!
Pablo ezită. I se părea că e pe cale să facă o greşeală. Îşi amintea vag că avea o datorie, că trebuia să realizeze ceva important.
– Nu pot, îi răspunse.
Celălalt îl privea în tăcere.
Ce avea de făcut? Ce uitase? Lăsă gândurile să se absoarbă şi se concentră cu toată forţa asupra acelei zone din mintea sa care rămânea acoperită de umbră.
– Această lume nu e reală?, întrebă Pablo.
Experienţa călătoriilor sale anterioare se manifesta cu toată puterea.
– Sunt într-un vis!, izbucni într-un sfârşit.
Acum totul îi apărea cu claritate.
– Trebuie să plec. Ce… de fapt, cine eşti?
Bătrânul chicoti mulţumit:
– O întrebare mai importantă ar fi cine eşti tu? În somn oamenii parcurg instantaneu o distanţă uriaşă, de la lumea reală până dincolo, până la celălalt capăt. Uneori se întâmplă ca ei să se piardă pe parcursul drumului înainte sau înapoi. Ceea ce contează este să te regăseşti. Află-ţi calea cea dreaptă.
Când ieşiră din cabană, bătrânul arătă într-o anumită direcţie şi îi spuse:
– Mergi într-acolo!
Se despărţiră în grabă. Curând Pablo ajunse la poteca binecunoscută şi îşi reluă călătoria. I se părea că îşi regăsise un fel de echilibru interior.
Merse un timp până când ajunse la capătul pădurii. În faţa sa se înălţa un munte. În mod sigur va trebui să-l escaladeze. Avea însă un povârniş abrupt şi urcuşul i-ar fi fost anevoios.
Îşi aminti că în visele sale învăţase să leviteze. Îşi întinse braţele spre cer şi îşi luă avânt.
Dar nu se întâmplă nimic. Forţa gravitaţiei îl ţinea la pământ. Se simţea mult mai greu decât era în mod obişnuit. Şi găsi o explicaţie în faptul că pătrunsese mult prea adânc în interiorul conştiinţei sale. Exista pericolul de a fi căzut de la înălţime. Cunoştea bine efectul traumelor suferite în vise, iar într-o astfel de zonă neexplorată acestea ar fi avut consecinţe imprevizibile.
Îşi începu ascensiunea, fără grabă, călcând cu prudenţă. Avea nevoie de răbdare. Ştia că orice acţiune concentrată conduce inevitabil spre un rezultat. Brusc alunecă şi se rostogoli în jos. În panică se agăţă de solul sfărâmicios. Se opri. Apoi îşi reluă urcuşul, de această dată cu o dublă precauţie.
Răsuflă uşurat atunci când ajunse în vârful muntelui. Parcurse un platou din rocă vulcanică, tocit de ploi şi de vânturi. Îşi imagină pentru o clipă un peisaj dantesc dintr-un trecut îndepărtat, se vedea în mijlocul unor torente de lavă curgând peste acel loc. După care se pomeni la marginea unei prăpăstii adânci. La fundul ei curgea un râu cu ape repezi. Unicul mijloc pentru a ajunge de cealaltă parte era un pod de frânghie improvizat. Gradul său de rezistenţă nu-i inspira prea multă încredere. Funiile pe jumătate putrede se puteau rupe în orice clipă.
Păşi pe pod, atent şi sigur. Legăturile vechi scârţâiau, gata să cedeze. Capăt la toate, o boare de vânt făcea ca structura şubredă să se balanseze şi mai tare.
Ştia că nu trebuie în nici un caz să privească în jos. Avea nevoie doar de calm şi încredere. La un moment dat o scândură se sparse şi îşi simţi piciorul stâng atârnând în gol. Se agăţă însă la timp de frânghie şi evită astfel o cădere ce putea să însemne sfârşitul pentru el. Se redresă şi îşi reluă mersul. Dacă ar fi continuat în acelaşi mod, era convins că va ajunge cu bine de partea cealaltă.
Îi mai rămâneau doar câţiva paşi până la celălalt capăt când podul improvizat cedă. Din reflex se agăţă cu toată puterea de o funie şi rămase suspendat la marginea abisului.
Acum se concentra după şocul căderii. Greutatea corpului îl trăgea în jos. Făcu un salt şi în câteva clipe se afla deja în siguranţă. De la înălţime se deschidea o privelişte pitorească. Muntele cobora în pantă spre un ţărm de mare.
La o distanţă apreciabilă în larg văzu o insulă. În centrul ei, pe creasta unei stânci abrupte, se înălţa un castel magnific din piatră albă. Printr-un simţ interior, Pablo înţelese că aceasta urma să fie destinaţia finală a pelerinajului său. Avea nevoie cu orice preţ să ajungă la acel castel.
Spre bucuria sa la ţărmul mării îl aştepta o mică barcă cu vâsle. O împinse în apă, săltă în ea şi începu să vâslească energic. Se orientă spre acea insulă misterioasă.
Aproape că pierduse noţiunea timpului de când vâslea, când constată că barca ia apă. Continuă să vâslească şi mai energic, văzând cu îngrijorare cum mica ambarcaţiune începe să se scufunde. Din când în când Pablo încerca să arunce cu căuşul mâinilor apa din barcă, dar aceasta deveni în curând pe jumătate cufundată în mare.
Insula se apropia şi nu avea altă soluţie decât să dea din vâsle cu întreaga forţă.
Într-un sfârşit mica barcă atinse ţărmul insulei. Cercetă neîncrezător acel loc ciudat. Din nou scăpase ca prin miracol.
Rămase oarecum dezamăgit atunci când constată că peretele stâncii uriaşe era absolut neted. I se părea imposibil să-l escaladeze. Ajuns atât de departe, nu-i venea să creadă că lunga sa călătorie va avea un final ratat. Sau poate că se afla deja la destinaţie? O umbră acoperi soarele. Se uită spre cer şi văzu un dragon căzând în picaj, care îl înşfăcă cu ghearele de umeri şi îl ridică rapid în aer. În ochii lui Pablo pământul şi cerul se amestecară vertiginos, în timp ce se înălţa tot mai sus. Simţi că îl apucă ameţeala. Dragonul ateriză aproape de vârful stâncii, în faţa unei porţi şi îl abandonă acolo. Apoi se făcu nevăzut.
Pătrunse prin poartă în curtea palatului. Înăuntru dădu de o reţea de coridoare şi încăperi pustii. Ici-colo duşumelele crăpaseră şi printre dalele de piatră răsărea vegetaţia.
O scară ducea spre un etaj superior. Aici, în nişte săli spaţioase găsi nenumărate statui de animale. Orice copil din orice colţ al lumii le-ar fi recunoscut din vreun manual şcolar, chiar dacă nu le văzuse niciodată în realitate. Iată o girafă al cărei gât se întindea până aproape de tavan. Alături de ea, un hipopotam. Un struţ plasat lângă un pinguin. Un lup solitar arătându-şi colţii. Ceva mai departe, nişte animale marine. O orcă, un delfin şi un peşte manta. Apoi un condor cu aripile desfăşurate. Iar acesta ar trebui să fie un… arheopterix, prima pasăre. Un pterodactil…
Urcă altă scară şi ajunse la cel mai de sus nivel. Pe podea se întindeau nişte ciudate ramificaţii luminoase, asemenea unor nervuri, care se afundau în piatră. Prin ele se scurgea un fel de lichid fosforescent. Încercă să găsească originea acestor nervuri. Parcurse în tăcere câteva încăperi şi pe neaşteptate avu certitudinea că se apropie de momentul culminant al călătoriei sale.
Se pomeni într-o sală de dimensiuni imense. Deasupra ei în loc de cupolă se deschidea cerul liber. În centrul sălii trona o sferă de lumină, din care pornea în toate direcţiile o reţea de nervuri. În aer răsuna o polifonie de sunete muzicale generate de sute de flaute de argint. Sfera îşi schimba culoarea, proiectând o paletă de irizaţii luxuriante. Pablo înţelese că se află la capătul periplului său.
Din sferă răbufni o voce feminină imperativă, care se reverbera asemenea acordurilor unei orgi. Părea a fi Junona şi Demetra într-o singură întruchipare:
– Cum de-ai îndrăznit să te înfăţişezi aici, muritorule?
La care Pablo răspunse:
– Am fost trimis să te rog să mai acorzi lumii o şansă.
– Încă o şansă? Dar oamenii au avut suficiente şanse! De mult timp îi văd cum distrug grădina paradisului ce le-a fost dată şi cum se distrug pe ei înşişi. Mizeria lor nu mai poate fi tolerată! Eroarea evoluţiei va fi îndreptată. Dacă oamenii nu pot restabili echilibrul, atunci o voi face eu, cu puterea mea, cu sceptrul meu de fulger. Voi nimici omenirea şi în locul ei voi crea o lume nouă, aşa cum a fost la începuturi!
– Dar recunoaşte că orice creştere este dificilă şi dureroasă, se manifestă prin defecte şi accidente, prin încercări şi eşecuri. Capacitatea de a se perfecţiona este înscrisă în natura umană. E ceea ce-l face pe om atât de rar şi de important. Umanitatea e încă atât de tânără…
– Nu vezi ce lucruri îngrozitoare săvârşesc aceste creaturi? Nici o fiinţă vie nu poate fi atât de perfidă şi de cruntă. Cu cât mai mult degradează şi cu cât devin mai sângeroşi, cu atât sunt mai mândri de monstruozitatea lor. S-au schimbat într-atâta din timpurile când erau împreună cu mine, înainte de a mă abandona. Rolul oamenilor era să mă slujească, nu să mă trădeze.
– Dacă doreşti să te răzbuni, ia-mi viaţa în schimb.
– Nu am nevoie de nenorocita ta de viaţă! Ce să fac cu ea?
– Mulţi dintre oameni au început să înţeleagă. Ceea ce caută prin ştiinţa, tehnologia şi arta lor este frumuseţea pierdută a naturii. Ei tânjesc spre acea înţelepciune uitată de-a lungul timpului şi vor să se întoarcă la tine. Se vor întoarce, e inevitabil. Au nevoie de sprijinul tău.
Urmă o tăcere îndelungată. Sfera rămânea în tensiune, parcă aşteptând ceva anume. Ritmul pulsaţiilor luminescente încetini pe măsură ce entitatea îl studia pe om.
După care spiritul dădu glas:
– Crezi că vor duce până la capăt ce au început? Se vor ţine de cuvânt?
– Da, te asigur că da.
Lumina crescu în intensitate, transformându-se în jerbe de plasmă incandescentă. Contururile spaţiului în care se afla se dizolvau. Era ridicat în văzduh şi i se părea că se întoarce la suprafaţă după o imersiune în adâncurile mării.
Îşi deschise ochii. Auzi aproape de el nişte voci:
– S-a trezit.
– S-a întors.
Se afla din nou pe acelaşi ţărm de mare. Însoţitorii săi aveau privirile îndreptate spre orizont. Valurile oceanului se liniştiseră, iar soarele se înălţa maestuos, risipind şi ducând departe ultimii nori de furtună.
Povestire inclusă în volumul de debut „Cartea Viselor”, apărut la Editura Arc din Chişinău:
http://ziar.jurnal.md/2012/01/06/debutul-anului/
Marcel Gherman s-a născut la 29 septembrie 1978 în Chişinău. Între 1994 şi 2003, a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. În prezent lucrează la revista Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectuluiMegatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectul60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge.A obţinut recent Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova pe anul 2011 pentru volumul Cărtea viselor.
Blog personal: http://marcelgherman.blogspot.com
