Muntele îngheţat al morţii

– Când l-am găsit nu mai avea suflare. Doar ce fusese atins cu câteva clipe înainte, căci roata din faţă încă i se mai învârtea. Biotorul, însă, îi fusese zdrobit. Nu mai aveam cum să-l ajut.

Aldazana îl privea fără nici o expresie pe nevolnicul de lângă motocentaurul mort.

Părul în neorânduială reuşea să-i ascundă lacrima pe care ea nu mai putu să o stăvilească. Reuşiseră să îl împuşte şi pe Kobal. Pe Kobal al ei. Vântul rece spulbera praful, mişcându-se printre cei câţiva arbuşti răsăriţi dintre pietre.

Chipul omului se înnegură. Fumul ce ieşea pe eşapamentul Aldazanei începea să se închidă la culoare. Şi nu o dată văzuse furia motocentaurilor ce lăsau în urmă trombe de fum negru şi înecăcios. Făcu un pas înapoi privind cu pupilele mărite la arma pe care, cu mâna înmănuşată şi ţintuită, Aldazana o îndrepta încet către el. Pocnetul surd slobozi foc ce răscoli pietrele la trei palme în spatele lui. Fusese un şarpe.

-Pentru Kobal ai făcut tot ce ai putut. Acum pleacă. N-ai vrea să fii prins aici, cu mine. Şi în loc de mulţumire nu pot decât să–ţi promit că vei fi ultimul om pe care-l voi ucide. Du-te! Trebuie să jelesc un motocentaur.

-Scapă–ţi pielea, Aldazana, spuse omul cu vocea gâtuită. Ei sunt aproape. Cum l-au nimerit pe Kobal te pot nimeri şi pe tine.

Biotorul Aldazanei îşi reduse din turaţie. Fără nici un cuvânt ea duse mâna la diagonala groasă, ce-i încingea pieptul. Scoase o capsulă cât un deget. Se apropie de Kobal cel neînsufleţit, ocolind bolovanii şi arbuştii presăraţi pe panta lină a muntelui îngheţat. Se aplecă peste Kobal şi deschise, cu un gest mecanic, capsula din care un praf alb se risipi peste cadavrul ce se scălda în biozină.

Omul cunoştea ritualul morţii la centauri. Şi deşi era singura fiinţă umană din preajmă nu se gândi să plece. Aldazana, ca orice motocentaur în astfel de momente, avea să-i cruţe viaţa.

-Fie ca Hiron să–ţi înnobileze umerii, şi braţele, şi roţile. Dau drumul spiritului tău să meargă către câmpiile lui Hiron. Omul o privea fascinat.

„E frumoasă,” gândi el privindu-i trăsăturile energice, ca de prinţesă barbară, cu nasul ferm, obrajii drepţi şi ochii mari, adânciţi într-o expresie de furie cumplită.

Aldazana se ridică şi se întoarse cu faţa către miazănoapte, frânând în buza povârnişului. Astfel ruga ei către Hiron va fi fost ascultată.

De deasupra roţii din spate, o dată cu un ţiuit, din modulul metalic ieşi antena argintie a transmiţătorului. Trecură câteva clipe de tăcere. Apoi Aldazana ambală biotorul. Îşi întoarse privirea, acum întunecată, cu sclipiri verzi, către om.

-A căzut Imporior! N-a scăpat nimeni cu viaţă. Acum… Aldazana nu-şi mai găsi cuvintele. În luptă era de temut, dar vorbele…

Nu mai continuă. Se întoarse către Kobal. De undeva din centura lui extrase o casetă argintie. Sub privirile omului, care nu putu să nu remarce rictusul răsărit din misterul gândurilor oricărui Mare Maestru Motocentaur.

Biozina… Doar Kobal avea formula ei. Dar asta nu trebuie s-o ştie nimeni. Nimeni, adică oamenii.

– Te las, cum ţi-am mai spus, în viaţă. Ne vom întâlni altă dată.

Fără nici un alt cuvânt, Aldazana îşi dădu drumul pe povârnişul către miazănoapte.

Omul privi în urma ei stăpânindu-şi un tremur involuntar al mâinilor.

– Eşti frumoasă, Aldazana.

Felix Moga s-a născut pe 9 iulie 1966 la Bucureşti. A absolvit Liceul Agricol din Castelu (lîngă Medgidia) în 1985. În 1990 a absolvit un curs de operator control nedistructiv la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. În prezent lucreaza într-un laborator CND, în Campina, Italia. În 1986 a devenit membru al Cenaclului de creaţie S.F. Atlantis-Club din Cernavodă, condus de Aurel Cărăşel. În 1991 a obţinut o menţiune la festivalul Crisalide de la Buzău, pentru lucrarea Elevul neantului. A publicat în Almanahul Anticipaţia, revista electronica Nautilus, revista gălăţeană Atlantida, în diverse fanzine.