2049

Unreal seeming yet more real than life,

Truer than things true,

If dreams these were or captured images,

Dream’s truth made false earth’s vain realities.

–Sri Aurobindo

Ochii săi contemplau valurile învolburate ale Oceanului Indian în amurg. Fu cuprins de exaltare în faţa acestui prodigiu al naturii. O simfonie fără de început şi fără de sfârşit, reluată în mii de voci de forţa nestăvilită a talazurilor. Fiecare flux şi fiecare reflux înfăţişa un nou mister al vieţii. Să fi fost oare asfinţitul acelaşi cu un milion de ani în urmă, va rămâne oare la fel de sublim peste secole, sau în decursul unor eoni? Se gândi la imensitatea timpului. O linie trasată în neant, un cerc care se măsoară pe sine, un labirint al rătăcirilor perpetue, sau un miraculos Arbore Asvattha, ale cărui frunze sunt scripturile Veda? Strălucirea candidă a cerului şi tumultul oceanului, această imagine reprezenta chintesenţa lumii.

Vântul rece îi mângâia chipul, aducându-i din depărtări un aer înmiresmat. Întreaga panoramă era scăldată într-o iradiere fină de rubin. Soarele tropical se stingea asemenea unei uriaşe păsări de foc în necuprinsa întindere de ape.

Îşi întoarse privirea spre ţărm. Se afla pe o plajă din Kerala. Palmieri înalţi dominau zona, legănându-se odată cu respiraţia impetuoasă a musonului. Dincolo de o fâşie de vegetaţie luxuriantă se întrezărea periferia oraşului. Simţi cum traversează frontiera nevăzută dintre două tărâmuri.

Era un bărbat uscăţiv, de statură mijlocie. Avea părul cărunt tuns scurt, semn al rigorii pe care şi-o asumase pe parcursul întregii vieţi. Veşmântul de un galben intens îi trăda statutul special de ascet din Ordinul Sannyasa. Spre deosebire de cel al asceţilor din antichitate, acesta era ţesut dintr-o stofă sintetică strălucitoare, alcătuind o îmbinare ciudată de arhaism şi modernitate. Purta la gât un şirag de mărgele din lemn de santal, iar în mâna dreaptă strângea un baston masiv cu incrustaţii, care îl însoţea în mod constant în timpul deplasărilor îndelungate. Se întorcea din nou şi din nou pe acest ţărm solitar, a cărui imagine rămânea imprimată în privirea sa blândă şi senină. Ochii larg deschişi aveau adâncimea oceanului. O bucurie secretă îi marca întotdeauna chipul. Buzele îi schiţau un zâmbet vag, al cărui mister ar fi fost descifrat cu dificultate de alţii.

Printr-un impuls de moment, se îndreptă încet spre oraş. Nisipul pur foşnea sub tălpile sale. Sandalele lăsau urme uşoare pe plaja scăldată de valuri. Ţărmul era presărat cu scoici şi cu amprente de crabi. O ţestoasă cu carapacea tocită de timp se mişca lent spre apă, fără ca să-i acorde vreo atenţie bizarei siluete bipede. Condus de un instinct necontrolat, enigmaticul animal preistoric nu vedea în faţa sa decât ţelul final, spre care se orienta cu întreaga sa fiinţă. Cu fiecare zvâcnire, creatura se afla mai aproape de locul pe care-l râvnea.

Se depărta tot mai mult de ocean, dar impresia de grandoare continua să-l stăpânească. Intui o anume zonă a sufletului care rămânea imobilă, într-o stare de plenitudine perpetuă, un martor detaşat care observă calm realitatea, mereu neatins de fervoarea existenţei. Originea conştiinţei, focarul raţiunii, ochiul minţii, diamantul din centrul lotusului. Acesta să fi fost miezul fiinţei sale, sinele său adevărat?

După câţiva paşi se pomeni în faţa unei mase compacte de vegetaţie. Intră în umbra unui desiş şi o luă agale pe o potecă ce şerpuia spre deal. Păsări exotice se ascundeau printre ramuri. Le auzea agitaţia, fâlfâitul aripilor, ciripitul strident. O conversaţie pasionată prin care îşi împărtăşeau bucuriile zilei, înainte de a fi absorbite de liniştea nopţii şi de a visa visele unor păsări. Viaţa palpita în această junglă miniaturală. Nenumărate specii de plante îşi strecurau tulpinile printre arborii tremurători. Flori rare îşi deschideau maiestuos petalele, răspândind parfumuri în aerul rece şi umed. Această junglă îi amintea de cea în care se retrăsese Sri Rama, după ce îşi părăsise palatul, sau de tărâmul misterios unde englezul Kipling îl abandona în faţa neliniştilor vieţii pe Mowgli al său.

Se simţi purificat la ieşirea din sanctuarul micii păduri tropicale. Pe autostradă automobile treceau pe lângă el, ca nişte fantome provenite dintr-un viitor îndepărtat. Corpurile lor din plastic şi oţel rezistent păreau proaspăt ieşite de pe benzile rulante ale unor uzine japoneze sau europene. Percepu contrastul dintre serenitatea junglei şi rigoarea glacială a tehnologiei. Totuşi cât de perfecte erau creaţiile naturii şi ce imitaţii palide ale lor păreau maşinăriile produse de mecanica Newtoniană…

Aşteptă un moment potrivit şi trecu de cealaltă parte a şoselei, de unde se zăreau primele clădiri ale metropolei.

Strada pe care păşea acum ducea în inima oraşului. Construcţiile cu câteva nivele alcătuiau un amalgam de stiluri arhitecturale. Unele dintre aceste edificii erau vechi de două sau trei secole. La câte evenimente au asistat aceşti martori silenţioşi în acest răstimp… Câte lucruri nu mai erau aceleaşi… Avu din nou revelaţia forţei covârşitoare a timpului, ca un val nestăvilit de schimbare care înalţă şi nivelează, care crează şi distruge, care degradează şi desăvârşeşte. Un joc perpetuu al lui Brahma, Vishnu şi Shiva, în care trecutul se confundă cu viitorul, Alfa cu Omega, iar dansul lui Nataraja de la sfârşitul istoriei plăsmuieşte mereu materia unei alte lumi. Nici o fiinţă nu părea în stare să reziste în faţa forţei absolute a schimbării. Câte hoarde de războinici nu s-au ridicat pentru a fi măcinaţi de fălcile lui Yama!

Avu senzaţia că toate lucrurile pe care le văzuse până atunci nu făceau decât să întreţină aparenţa normalităţii într-o lume total străină, care se situa dincolo de orice capacitate de înţelegere, dincolo de orice limită. Un univers de o complexitate imposibil de cuprins în care binele şi răul, plăcerea şi durerea au crescut în mod egal şi au atins forme supradimensionate.

Pe arterele oraşului se deplasau fără semne de grabă ricşe motorizate, vestigii ale unui timp apus. O femeie purtând un sari din mătase violetă trecu pe lângă el. Între sprâncene avea ataşată o mică bijuterie de argint. Un bărbat îmbrăcat la costum şi cravată ducea sigur o servietă-diplomat din piele.

Observa chipurile trecătorilor. Erau atât de diverse, dar în acelaşi timp, atât de asemănătoare! Era aproape convins că exista un liant care leagă oamenii din orice spaţiu şi timp. Acel Om Primordial, a cărui prezenţă se făcea resimţită în permanenţă dincolo de stratul superficial de culturi învăţate şi de identităţi asumate. În ochii tuturor urmaşilor lui Manu se citea aceeaşi amprentă a unei naturi umane profunde, în care extremele coexistau.

Peste acest nivel se suprapunea experienţa comună a ciudatei Lumi Noi, care omogeniza, ştergea frontiere şi eradica memoria trecutului. Avea senzaţia că în acest proces se pierduse ceva important. În masa de amneziaci care popula planeta se formase un gol, un neant care risca să înghită lumea, transformând viitorul într-un deşert sumbru.

La o distanţă de câteva mile se înălţau turnuri uriaşe din sticlă şi metal, unde erau amplasate oficiile corporative. Era centrul nodal al metropolei, miezul său digital, din care terabyţi de informaţie se scurgeau prin magistralele de fibre optice. Un Yggdrasil virtual ale cărui rădăcini se afundau în măruntaiele ciberspaţiului. Ce entităţi nevăzute sălăşluiau în păienjenişul de sinapse electronice, ce secrete de nepătruns ascundeau circuitele intermitente de comunicaţii cifrate? Curenţii de atomi digitali traversând cu viteza luminii infosfera alcătuiau sistemul nervos al unui Nou Babilon.

În fiecare clipă miile de tranzacţii financiare şi ordonanţe administrative schimbau cu desăvârşire echilibrul de forţe mondial. Structuri efemere se iveau şi se risipeau asemenea unor castele de nisip. Ecuaţii matematice decideau destine, soarta lumii era determinată de proiecţiile profetice ale unor mainframe-uri computerizate, viitorul era o imagine hi-rez văzută de un ochi omniprezent, omniscient şi omnipotent. Sistemul se manifesta ca un organism proteic aflat într-un proces neîntrerupt de adaptare şi expansiune, ce avansa constant spre configuraţii tot mai complexe. O formă de viaţă străină, concrescută pe lumea materială, care îşi perpetua existenţa dincolo de cea a oricărui individ. Aceasta să fie oare opera finală a evoluţiei?

La un colţ de stradă văzu un grup de soldaţi cu căşti albastre. Armurile din kevlar le imprimau un aspect de cavaleri teutoni, sau de vikingi în preajma bătăliei Ragnarok. Pe chipurile lor se citea un fel de epuizare, urmare a unor traume sufleteşti mai vechi. Se aflau într-o tensiune permanentă, supraveghind împrejurimile, de parcă un conflict consumat într-un trecut indeterminat ameninţa să izbucnească din nou în orice clipă. Fiecare dintre ei strângea în mâini o armă automată, cu degetul arătător poziţionat ferm pe trăgaci.

Pe stradă rulă în viteză un transportor blindat. Asfaltul începu să vibreze din cauza uruitului greoi al motorului. Automobilele se depărtau cu prudenţă din calea sa.

Foarte curând lăsă în urmă această zonă aglomerată. O luă pe o arteră laterală şi ajunse într-un cartier rezidenţial. Fu surprins de atmosfera de intimitate. În acest spaţiu se înstăpânise liniştea şi pacea. Într-o curte retrasă zări nişte copii jucându-se. Scena îi trezi un sentiment de nostalgie. Copiii aveau această capacitate de a se bucura sincer, în pofida tuturor dezastrelor care se produceau zilnic în lume… Putea oare un adult să se bucure cu adevărat cât timp altul suferea?

Simţea deseori tentaţia de a evada din realitate, de a-şi găsi refugiu în uitare, în vise şi iluzii. Să pătrunzi într-un Oblivion, să plonjezi într-o Mare a Neştirii şi prin aceasta să afli un remediu. Să percepi viaţa ca un joc. Era oare asemenea atitudine o formă de autoamăgire, o ignoranţă voluntară? Sau intuiţia unui adevăr profund, care sfida autoritatea răului şi a durerii? Dincolo de orice eşec exista întotdeauna perspectiva dătătoare de speranţă a unui nou început.

Pe un zid văzu un graffitti vechi, aproape şters de intemperii. Descifră literele stilizate, care-i transmiteau un mesaj dintr-o altă lume. De după un gang îşi făcu apariţia un vehicul-robot Predator, planând silenţios pe fundalul crepusculelor. Pe fuzelajul său din plastic negru tronau armele laser. Robotul se orientă spre el şi rămase pentru câteva clipe imobil. După care dispăru din câmpul său vizual…

Ajunse apoi într-o piaţă, unde fusese instalat un ecran de plasmă enorm. Un program de ştiri înfăţişa imaginea dezolantă a lumii. Din difuzoare răsunau distorsionate vocea prezentatorului şi zgomote de fundal. Larmă de mulţimi, rafale de arme, explozii, incendii şi sirene. În faţa sa se dezvolta un coşmar monocrom. Observa flăcări uriaşe înălţându-se până la cer, observa ruine mocnind. Vedea chipul monstruos al distrugerii dezlănţuite până la extrem.

Ororile trecutului continuau să bântuie lumea. Îl asaltă o senzaţie de frustrare şi decepţie. Cine putea să facă abstracţie de o asemenea realitate înfricoşătoare? Să nege caracterul obiectiv al durerii? Pentru mulţi frica rămânea cea mai acută senzaţie.

Ce sens obscur putea să justifice vreodată suferinţa?

La toate aceste întrebări nu afla drept răspuns decât tăcere. Dar curând, gândurile i se risipiră, spălate ca praful zilei de apa ploii ce urma să vină. Astfel, cuprins de nelinişti, se apropia inevitabil de destinaţia drumului său.

Curând se afla în faţa unui templu antic din piatră întunecată. Aici se încheia scurtul său pelerinaj. Se afla în sfârşit acasă. Era ashramul închinat zeului Shiva.

Templul era înconjurat de arbori bătrâni. Ascultă un timp foşnetul familiar. După care se îndreptă cu un sentiment de împăcare spre poartă.

La intrarea în ashram îl întâmpinară câţiva discipoli:

• Bună seara, Swamiji!

• Cum a fost plimbarea?

Le răspunse cu blândeţe:

• Mai sunt multe lucruri de văzut pe lume. Nenumărate ca firele de nisip în mare.

În curte nişte Pundiţi interpretau o melodie în care vechi motive religioase luau forme moderne. Unul dintre muzicieni manevra un sintetizator de anticariat Roland SH-101. Arpegii celeste se înălţau şi coborau în spirale modulate. Un ritm sintetic asemănător pulsaţiilor cardiace se îmbina cu tobe tablas agitate. O sitară, o vioară şi un flaut reluau la nesfârşit o melopee din timpuri îndepărtate. Incenţe aprinse întregeau atmosfera de ritual sacru.

Pătrunse în interiorul templului, până în spaţioasa sală de ceremonii. În penumbră tronau misterioase statui ale zeităţilor din panteonul hindus. Iată-l pe Ganesha, zeul cu cap de elefant, protector al înţelepciunii. Iată silueta plină de graţie a zeiţei Parvati, consoarta eternă a lui Shiva. Dar iată-l şi pe Shiva însuşi, zeul luptător, apărător al binelui şi dreptăţii, dominând centrul sălii. Vechea statuie de piatră îl înfăţişa meditând în postura lotusului, cu o expresie de pace şi beatitudine întipărită pe chip.

Străbătu coridoarele lungi în ale căror clarobscur se ghiceau contururile palide ale unor basoreliefuri. Urcă o scară, apoi ajunse în faţa unei uşi masive, dincolo de care se aflau încăperile rezervate lui.

În camera de studiu era amenajat un mobilier vechi. Laptopul de pe birou se afla în funcţiune. Indicatorul conexiunii la reţeaua globală de date clipea intermitent, dezvăluind un schimb intens de fişiere cu servere din cele mai îndepărtate regiuni ale lumii. Dulapurile grele erau încărcate până la refuz cu cărţi. Enumeră la întâmplare câteva titluri: Vyasa, Kalidasa, Sankaracharya, Kabir, Vivekananda.

Draperiile se agitau antrenate de vânt. Venea furtuna. Se apropie de fereastră şi o închise cu prudenţă.

Intră apoi în dormitor şi se întinse pe rogojină. Se gândi un timp la impresiile zilei. Îşi aminti de un vers al lui Kalidasa: „…Dar azi trăit cum se cuvine, Face din orice ieri o amintire fericită, Şi orice mâine îl transformă în speranţă.” După care o umbră se lăsă peste raţiunea sa.

Se cufundă în apa viselor. Câteva clipe nesfârşite percepea vag cum coboară printr-un tunel ascuns în tenebre.

Se pomeni plutind în ceaţă. O pâclă densă dincolo de care nu se zărea nimic.

Apoi ceaţa începu să se disperseze. Se văzu deplasându-se pe o potecă de munte, în mijlocul unei jungle. Arbori şi liane se împleteau în structuri haotice, asemenea unor tentacule întunecate şi acaparatoare. Prezenţe necunoscute îl urmăreau din obscuritatea desişurilor.

De după o cotitură îi ieşi în cale un tigru. Rămase uluit în faţa acestui animal fabulos. Tigrul îl privea cu ochi lucizi, plini de semnificaţii, în care păreau să se ascundă toate misterele naturii. Admiră blana viu colorată. Geometria dungilor forma un labirint în ale cărui serpentine necuprinse orice observator s-ar fi pierdut în mod irevocabil. O operă de caligrafie compusă de un artist neştiut. Corpul zvelt al tigrului insufla forţă şi eleganţă. O felină graţioasă ivită dintr-un lăcaş nebănuit al memoriei.

Auzea respiraţia calmă a animalului. Brusc tigrul scoase un urlet care se reverberă în adâncurile fiinţei sale.

Lăsă în urmă tigrul şi continuă să se mişte pe cărarea din mijlocul junglei. Curând ajunse pe o pajişte înmiresmată, deasupra căreia zburau fluturi cu aripi de un albastru închis. Micile creaturi executau cu trupurile lor plăpânde un dans dezordonat, mânate de o stranie nelinişte interioară.

Calea sa ducea spre o înălţime. O adiere uşoară de vânt învolbura iarba înaltă.

După un timp, se pomeni în faţa unui arbore uriaş. Din trunchiul său noduros porneau nenumărate ramuri care se pierdeau în văzduh. Lângă ciudatul arbore se afla o stană de piatră, care amintea vag de o siluetă umană. Îl acapară o emoţie stranie. Chipul de piatră îi părea cunoscut. Îl ştia de undeva, dintr-un trecut îndepărtat, dintr-o altă viaţă. O amintire de la începutul timpului, când lumea era tânără, iar spiritul plutea în tăcere deasupra apelor neantului.

Apoi întreaga zonă începu să fie înghiţită de ceaţă. Simţi deodată cum se transformă într-un vultur. Îşi întinse aripile şi se înălţă în aer. Zbura deasupra unui defileu muntos, deasupra unui râu şi a unei cascade. Pământul se pierdea încet în negură. Se înălţă tot mai sus şi se îndreptă în direcţia soarelui, până când se topi în lumina sa.

Povestire inclusă în volumul de debut „Cartea Viselor”, apărut la Editura Arc din Chişinău:

http://edituraarc.md/

http://ziar.jurnal.md/2012/01/06/debutul-anului/

Un audiobook ce îmbină povestirea 2049, citită de autor, cu un colaj de muzică în stil ambient compusă de Marcel Gherman şi imprimări audio ambientale ale altor artişti, utilizate prin licenţa gratuită Creative Commons. Audiobook-ul poate fi ascultat streaming şi descărcat gratuit de pe următorul site:

http://www.archive.org/details/MarcelGhermanMegatone-2049AudiobookRomana

Marcel Gherman s-a născut la 29 septembrie 1978 în Chişinău. Între 1994 şi 2003, a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. În prezent lucrează la revista Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectul 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge.